Se spune că toate corpurile tind spre echilibru şi implicit şi oamenii tind atât spre un echilibru emoţional, cât şi spre unul psihic.Înăuntrul meu se manifestă două stări opuse contradictorii: câteodată sunt încrezătoare,sigură pe mine şi ştiu că dispun de tot ceea ce este necesar pentru a fi cea mai fericită, dar alteori mă simt dezorientată şi am impresia că sunt inutilă. Nu înţeleg de ce nu cad de comun acord cu toată fiinţa mea în ceea ce priveşte cine sunt, ce am, ce vreau şi ce pot.
De când am intrat în liceul acesta oribil simt că nu mai sunt eu, am devenit un străin pentru mine, ca să nu mai spun despre felul incorect în care m-au etichetat ceilalţi elevi. Sunt sigură de faptul că toţi au o părere eronată despre mine,mai mult sau mai puţin depărtată de realitate, însă privind mai adânc nici nu mă interesează ce cred ei, atâta timp cât niciunul dintre aceştia nu a vrut să mă cunoască.Absolut nimeni din acest liceu nu mă cunoaşte.Şi subliniez faptul că este o diferenţă în a şti anumite lucruri despre o persoană şi a o cunoaşte cu adevărat. Pot spune că este asemeni în cazul personajului Ion din romanul cu acelaşi nume, scris de Liviu Rebreanu, în care autorul ni-l prezintă pe Ion privit doar din exterior, nu şi din interior, unde se află de fapt nucleul care reflectă adevărul despre o persoană.
Pe parcursul ultimului an, înlăuntrul fiinţei mele au contrastat stările cele mai diverse, ivindu-se în apogeul deznădejdii chiar şi tentative de suicid.Da...am avut la un moment dat si astfel de gânduri...Acum mi se par cu totul deplasate,dar în acele clipe disperate mi se păreau cea mai bună soluţie pentru a scăpa de probleme, de tot... Din fericire,raţiunea mea a avut grijă ca acele gânduri să-mi dispară imediat. Probabil sunt bolnavă...chiar şi mama mi-a zis...I-am spus că nu mai suport nimic din liceu. Aşa şi este.Îmi doresc să mă mut în alta parte. Din păcate, în momentul de faţă, şansele mele au scăzut considerabil din cauza notelor obţinute în acest semestru.E groaznic! Orice clipă petrecută silit în clasa unde mă aflu,..mă face să...plâng.Plâng în fiecare zi.E prea dureros să ştiu că locul meu nu este aici şi totuşi să continui să frecventez fără voia mea acest oribil loc. Mă umple de silă şi dezgust nedreptatea profesorilor şi răutatea elevilor şi nu numai ...şi cand spun asta, pun în lumină imaginea unor minţi şi inimi depravate. Dar hai să nu mai vorbesc măcar pentru o clipă despre coşmarul acela de liceu.
Fiinţa mea tânjeşte după afecţiune, distracţie, cultură...sau mai pe scurt după împlinire sufletească şi socială.Mintea mea este atât de bulversată şi dezorientată încât nici nu-mi mai pot da seama ce să fac...nu mai ştiu nici ce-mi doresc de la viaţă...Sunt mai mult decât înecată într-o ceaţă densă, iar dezamăgirile de zi cu zi îmi zugrăvesc imaginea derizorie a fiinţei mele de peste câţiva ani, pierdută şi singură într-o lume unită şi fericită. Poate că voi ajune o epavă scufundată în adâncul unei mări albastre şi vii...
Îmi doresc să mă adun şi să mă lămuresc în legătură cu tot. Stiu însă că sunt o luptătoare şi până la urma voi câstiga această bătalie cu mine însămi.Trebuie doar să vreau. Aşa este şi în viaţă, valabil pentru toţi : totul porneşte dinăuntrul fiecăruia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu