Ieri s-a petrecut un fenomen pe care cu toţii l-am aşteptat, mai mult sau mai putin. Priveam asadar ninsoarea, contempland uimită întregul spectacol în care se împleteau cerescul si teluricul. Au fost câteva minute bune în care mintea mea era absorbită de frumosul naturii. Ningea, dar nu şi în sufletul meu. Curios şi faptul că înlăuntrul fiinţei mele era asemeni zonelor tropicale ...se topeau rând pe rând gheţari de tristeţe, bucuria îmi inunda trupul până la viscere, sângele îmi circula cu un debit spectaculos prin toate capilarele, sistolele si diastolele alternau in ritm de vals alert...simţeam că mă nasc pentru a doua oară, deşi despre cum mă născusem prima dată nu ştiam prea multe.
Sclipea în ochii mei lumina aceea ciudata a cerului...un fel de portocaliu-galbui-rosiatic...in fine, acel amalgam halucinant de culoare imi spunea ca m-am desprins de galaxia asta si ca gravitez in afara spatiului si a timpului..mă pierdusem de tot în lumina blândă a acelei seri într-adevar magice. M-am trezit abia cand mi-am adus aminte ca azi am test la geografie.
Nu e trist? Că noi oamenii suntem prea ocupaţi, prea prinşi în rutina noastră zlinică pentru a mai admira ceea ce ne înconjoară. Ar trebui să ne facem putin timp pentru ceea ce contează cu adevarat, pentru ceea ce ne place, pentru ceea ce vrem, pentru ceea ce iubim, căci, "orele în care mintea este absorbită de frumuseţe sunt singurele ore cu adevărat trăite." (:
Pentru tine ce contează?
