E greu să dau un sens cuvinetelor ce urmează să fie scrise aici.Pur şi simplu nu cred că au vreun sens...şi totuşi simt nevoia să mă descarc; e prea mult pentru mine,nu ştiu cât voi mai putea rezista, iar cu fiecare gând care mă aduce în faţa amintirilor,mă simt tot mai slăbită...de parcă uşor,uşor mă termin singură…Am încercat să vă uit,chiar am încercat…dar nu am reuşit..şi nu cred că voi reuşi vreodata. E o întâmplare a fiinţei mele şi atunci simt că pot zbura..doar pentru că voi...existaţi.
Chiar şi acum îmi aduc foarte bine aminte acea seară de aprilie...aerul grav care stăpânea întreaga atmosferă din sala de mese era cu totul şi cu totul apăsator…şi,evident, neobişnuit.În inimile multora n-ar fi încăput vreo îndoială că se va întâmpla ceva semnificativ, ca şi în cazul meu; mai ales că îi priveam…erau în faţa mea,la distanţă de o masă.Nu înţelegeam prea bine ce se întamplă…ştiam doar că ochilor mei le placea acea imagine, acele chipuri calde. I-am văzut mai de-aproape când am mers să-mi iau o îngheţată..simţeam nevoia..se făcea din ce în ce mai cald…pe la orele douazeci si două ne-am mutat în alt salon,deoarece sala de mese urma să fie închisă… Şi acolo am avut o surpriză…la o distanţă de câteva mese de mine, se aflau cei trei.
Verişorul meu de doi ani se tot zbenguia zglobiu printre mesele salonului, iar eu îl urmăream cu privirea fiindcă nu doream să păţească ceva neplăcut.După câteva momente, a căzut..şi bineînţeles, m-am dus să-l ridic...şi tocmai atunci,în acel moment, s-a întâmplat: am făcut cunoştiinţă cu unul dintre ei... După câteva momente, am ieşit din salon pentru a face cunoştiinţă şi cu ceilalti, şi de asemenea, în dorinţa de a porni o eventuală conversaţie cu aceştia.Ce s-a întâmplat apoi nu e greu de închipuit,ştiindu-mă pe mine...ne-am împrietenit..sau cel puţin aşa credeam eu. Simţeam că sunt cea mai plăcută companie pe care am întâlnit-o vreodată...şi pentru prima dată simţeam înăuntrul meu o bucurie enormă,dar în acelaşi timp diferită de acelea simţite până atunci...şi am vorbit ceva timp...în fine, cred că ar fi mai bine să trec la ziua următoare pentru a evita un mic incident neplăcut ce a avut loc din cauza părinţilor mei.
Ziua următoare am vorbit iar cu ei,am jucat cărţi,am râs…iar a treia zi,sejurul de Paşte a luat sfârşit.Ne-am luat la revedere..iar ei au spus..şi ţin cu prisosinţă să citez, “Ne vedem la Bucureşti”..adică a fost o promisiune; cel puţin eu aşa am crezut...şi chiar eram încrezătoare,eram sigură ca ne vom revedea curând. Dar nu a fost aşa..speranţa s-a ascuns în cea din urmă stea...şi probabil că acolo a plecat şi fericirea din acele zile.Mult timp după ce m-am întors din Bulgaria, m-am gândit doar la ei...nu puteam să mă mai gândesc la altceva...pur şi simplu aveam nevoie să-i văd. În fiecare zi aproape,făceam o reconstituire a tot ce s-a întamplat acolo...în mintea mea era viu fiecare zâmbet de-al lor,fiecare cuvânt,fiecare pas...şi cănd mă gandeam la ei, în mine înfloreau mii de speranţe...cugetam cu o credinţă de fier că în scurt timp,cât de curand,îi voi revedea...eram din ce în ce mai plină de viaţă,eram învăluită într-o fericire inexplicabilă,fără margini.Pot spune că ei mi-au deschis poarta spre noi orizonturi...şi totuşi...oamenii din exterior ar spune că sunt doar nişte străini,i-am văzut doar trei zile...şi atunci de ce m-am ataşat atât de mult de ei?..nici eu nu înţeleg,nu pot să-mi explic. Sunt aproape sigură că ceva s-a întamplat,dar nu ştiu ce. Însă cu tot acest mister,mă macină şi alte gănduri şi suferinţi.Sentimentul predominat este unul de regret...acum,în fiecare zi sunt tristă şi melancolică...pur şi simplu au pătruns foarte adânc în sufletul meu şi mi-au lăsat doar amintirea...de ce,dacă nu au nevoie de inima mea,mi-au luat-o?...mi-au părut total diferiţi de ceilalţi băieţi...nu pot să explic ce simt...de asemenea mi-au părut oameni cu coloana vertebrală,drepţi...am crezut că-şi vor respecta promisiunea, dar se pare că m-am înşelat...nu s-au ţinut de cuvânt.
Zilele treceau..şi începusem să nu mă mai gandesc aşa des la ei...dar exact atunci a apărut un persoanj, un prieten de-al lor,cu care am ieşit în parc şi am vorbit...am luat întâmplarea asta ca fiind un semn,deoarece,mi-am adus din nou aminte de ei....eram sigură că aici a intervenit soarta..de ce să-l întâlnesc tocmai pe prietenul lor?...un timp după acea ieşire am fost din nou plină de viaţă şi încrezătoare...speram că mai am o şansă pentru a-i revedea.Dar a trecut şi asta...acel băiat,prietenul lor,s-a ascuns şi el de mine...am revenit la vechea mea stare depresivă...ziceam că nu mai are rost...si apoi au început să apară alte semne...ca de exmplu..un mesaj neaşteptat din partea unuia dintre ei,deşi s-a dovedit imediat apoi că nu imi era destinat mie...apoi m-am apucat de cartea Roşu şi Negru de Stendhal,având ca personaj principal pe un băiat cu numele de Julien...şi nu înţeleg de ce,dar mi-am amintit de ei,mai ales de unul dintre ei.
Începuseră să răsară în mintea mea diferite imagini cu ei,aşa inxplicabil,şi când mă aşteptam mai puţin...am scris chiar şi o poezie gândindu-mă la ei,cea mai frumoasă poezie pe care am scris-o vreodată...cu deosebit accent asupra unia dintre ei...
Acum sunt relativ okey...încerc să nu mă mai gândesc şi să-mi spun zi de zi că a fost doar o coincidenţă,o simplă întâmplare...Şi totuşi mă doare...aş vrea să-i mai văd măcar o dată...să ştiu că sunt bine şi gata...nu înţeleg de ce nu vor..cer chiar atât de mult?..sunt un monstru atât de hidos încât e o corvoadă să mă mai vadă vreodata?...se pare că da. Şi nu ştiu ce mă împinge să fac asta,dar voi continua să sper că într-o zi, îi voi revedea.
