"...când viaţa-i o baltă de vise rebele...."

             

  

  Se spune că toate corpurile tind spre echilibru şi implicit şi oamenii tind atât spre un echilibru emoţional, cât şi spre unul psihic.Înăuntrul meu se manifestă două stări opuse contradictorii: câteodată sunt încrezătoare,sigură pe mine şi ştiu că dispun de tot ceea ce este necesar pentru a fi cea mai fericită, dar alteori mă simt dezorientată şi am impresia că sunt inutilă. Nu înţeleg de ce nu cad de comun acord cu toată fiinţa mea în ceea ce priveşte cine sunt, ce am, ce vreau şi ce pot.

             De când am intrat în liceul acesta oribil simt că nu mai sunt eu, am devenit un străin pentru mine, ca să nu mai spun despre felul incorect în care m-au etichetat ceilalţi elevi. Sunt sigură de faptul că toţi au o părere eronată despre mine,mai mult sau mai puţin depărtată de realitate, însă privind mai adânc nici nu mă interesează ce cred ei, atâta timp cât niciunul dintre aceştia nu a vrut să mă cunoască.Absolut nimeni din acest liceu nu mă cunoaşte.Şi subliniez faptul că este o diferenţă în a şti anumite lucruri despre o persoană şi a o cunoaşte cu adevărat. Pot spune că este asemeni în cazul personajului Ion din romanul cu acelaşi nume, scris de Liviu Rebreanu, în care autorul ni-l prezintă pe Ion privit doar din exterior, nu şi din interior, unde se află de fapt nucleul care reflectă adevărul despre o persoană.

              Pe parcursul ultimului an, înlăuntrul fiinţei mele au contrastat stările cele mai diverse, ivindu-se în apogeul deznădejdii chiar şi tentative de suicid.Da...am avut la un moment dat si astfel de gânduri...Acum mi se par cu totul deplasate,dar în acele clipe disperate mi se păreau cea mai bună soluţie pentru a scăpa de probleme, de tot... Din fericire,raţiunea mea a avut grijă ca acele gânduri să-mi dispară imediat. Probabil sunt bolnavă...chiar şi mama mi-a zis...I-am spus că nu mai suport nimic din liceu. Aşa şi este.Îmi doresc să mă mut în alta parte. Din păcate, în momentul de faţă, şansele mele au scăzut considerabil din cauza notelor obţinute în acest semestru.E groaznic! Orice clipă petrecută silit în clasa unde mă aflu,..mă face să...plâng.Plâng în fiecare zi.E prea dureros să ştiu că locul meu nu este aici şi totuşi să continui să frecventez fără voia mea acest oribil loc. Mă umple de silă şi dezgust nedreptatea profesorilor şi răutatea elevilor şi nu numai ...şi cand spun asta, pun în lumină imaginea unor minţi şi inimi depravate. Dar hai să nu mai vorbesc măcar pentru o clipă despre coşmarul acela de liceu.

          Fiinţa mea tânjeşte după afecţiune, distracţie, cultură...sau mai pe scurt după împlinire sufletească şi socială.Mintea mea este atât de bulversată şi dezorientată încât nici nu-mi mai pot da seama ce să fac...nu mai ştiu nici ce-mi doresc de la viaţă...Sunt mai mult decât  înecată într-o ceaţă densă, iar dezamăgirile de zi cu zi îmi zugrăvesc imaginea derizorie a fiinţei mele de peste câţiva ani, pierdută şi singură într-o lume unită şi fericită. Poate că voi ajune o epavă scufundată în adâncul unei mări albastre şi vii...

           Îmi doresc să mă adun şi să mă lămuresc în legătură cu tot. Stiu însă că sunt o luptătoare şi până la urma voi câstiga această bătalie cu mine însămi.Trebuie doar să vreau. Aşa este şi în viaţă, valabil pentru toţi : totul porneşte dinăuntrul fiecăruia.

Erau nişte versuri..."Life is life".

Simt ca explodez; am atâtea lucruri care mă neliniştesc, atâtea gânduri care mă macină zi de zi , atâtea întrebări la care mi-e cu neputinţă să răspund…Aş vrea să-mi fac ordine în gânduri, să-mi stabilizez starea de spirit...dar nu ştiu cum să fac asta. De fiecare dată când încrec să fiu calmă, să meditez, îmi inhibă sufletul o mulţime de lucruri care imi demonstrează că sunt inutilă şi că nu are rost să mai trăiesc. Imediat după aceea, încerc să-mi opresc lacrimile şi caut motive pentru a fi fericită...şi...nu găsesc.

                 Înainte de “TINE”* totul era OK în viaţa mea, eram chiar fericită şi reuşeam să găsesc în fiecare zi sute de motive pentru a zâmbi; aveam mintea clară şi cugetam firesc. Acum însă, tot calmul s-a transformat parcă într-o furtună, sute de gânduri dau năvală şi îmi zdrobesc liniştea. Tind să cred că aici este ceva supranatural, deoarece nu înţeleg cum, aproape în fiecare secundă, gândul meu, face el ce face, şi ajunge tot la tine. Nicio altă persoană nu a pus stăpânire pe fiinţa mea, aşa cum ai făcut tu...Pot spune că tu eşti uzina mea de plăceri care îmi bulversează existenţa. tot ce ştiu este că vreau să te văd, vreau să vorbim..sau mai degrabă vreau să-ţi vorbesc.Vreau să-ţi spun ce simt..vreau sa stiu că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă.

               Şi când mă gândesc că toată tevatura asta a luat naştere din pricina mea...orice am spus şi voi spune, de fapt este vina mea... Eu, ageră, dornică de afirmare socială, zvăpăiată, cu o mică nuanţă de nebunie în gânduri şi fapte, eu....eu am pornit totul. Dacă aş fi fost mai retrasă şi mai calculată, acum ar fi fost totul aproape perfect. Sunt o mică “zgâtie”:-<. Câteodată mă urăsc.

              Acum mă gândesc.Şi mă întreb tot felul de chestii ciudate, fără un răspuns logic.De ce ne naştem, noi, oamenii?De ce murim?De ce trăim ?  Viaţa este nedreaptă, şi acest lucru mi se demonstrează cel mai adesea...se pare că soarta nu pierde nicio ocazie de a trişa. Poate din acest motiv, câteodată prefer să neg realitatea, realitatea dură şi nemiloasă şi doresc să acopăr tristeţea cu un zâmbet, cu o privire infantilă; doresc să-i dau o notă ludică.Viaţa, în complexitatea ei, este de neînteles.Şi totuşi, ca să-i putem face faţă trebuie să încercăm să-i desluşim cât mai multe taine.

          În orice caz...toate se vor rezolva. Ştiu asta. Chiar dacă nu acum, într-o zi totul va fi bine. 

Gânduri nerostite

           

 E greu să dau un sens cuvinetelor ce urmează să fie scrise aici.Pur şi simplu nu cred că au vreun sens...şi totuşi simt nevoia să mă descarc; e prea mult pentru mine,nu ştiu cât voi mai putea rezista, iar cu fiecare gând care mă aduce în faţa amintirilor,mă simt tot mai slăbită...de parcă uşor,uşor mă termin singură…Am încercat să vă uit,chiar am încercat…dar nu am reuşit..şi nu cred că voi reuşi vreodata. E o întâmplare a fiinţei mele şi atunci simt că pot zbura..doar pentru că voi...existaţi.

          Chiar şi acum îmi aduc foarte bine aminte acea seară de aprilie...aerul grav care stăpânea întreaga atmosferă din sala de mese era cu totul şi cu totul apăsator…şi,evident, neobişnuit.În inimile multora n-ar fi  încăput vreo îndoială că se va  întâmpla ceva semnificativ, ca şi în cazul meu; mai ales că îi priveam…erau în faţa mea,la distanţă de o masă.Nu  înţelegeam prea bine ce se întamplă…ştiam doar că ochilor mei le placea acea imagine, acele chipuri calde. I-am văzut mai de-aproape când am mers să-mi iau o îngheţată..simţeam nevoia..se făcea din ce în ce mai cald…pe la orele douazeci si două ne-am mutat în alt salon,deoarece sala de mese urma să fie închisă… Şi acolo am avut o surpriză…la o distanţă de câteva mese de mine, se aflau cei trei.

Verişorul meu de doi ani se tot zbenguia zglobiu printre mesele salonului, iar eu îl urmăream cu privirea fiindcă nu doream să păţească ceva neplăcut.După câteva momente, a căzut..şi bineînţeles, m-am dus să-l ridic...şi tocmai atunci,în acel moment, s-a întâmplat: am făcut cunoştiinţă cu unul dintre ei... După câteva momente, am ieşit din salon pentru a face cunoştiinţă şi cu ceilalti, şi de asemenea, în dorinţa de a porni o eventuală conversaţie cu aceştia.Ce s-a întâmplat apoi nu e greu de închipuit,ştiindu-mă pe mine...ne-am împrietenit..sau cel puţin aşa credeam eu. Simţeam că sunt cea mai plăcută companie pe care am întâlnit-o vreodată...şi pentru prima dată simţeam înăuntrul meu o bucurie enormă,dar în acelaşi timp diferită de acelea simţite până atunci...şi am vorbit ceva timp...în fine, cred că ar fi mai bine să trec la ziua următoare pentru a evita un mic incident neplăcut ce a avut loc din cauza părinţilor mei.

        Ziua următoare am vorbit iar cu ei,am jucat cărţi,am râs…iar a treia zi,sejurul de Paşte a luat sfârşit.Ne-am luat la revedere..iar ei au spus..şi ţin cu prisosinţă să citez, “Ne vedem la Bucureşti”..adică a fost o promisiune; cel puţin eu aşa am crezut...şi chiar eram încrezătoare,eram sigură ca ne vom revedea curând. Dar nu a fost aşa..speranţa s-a ascuns în cea din urmă stea...şi probabil că acolo a plecat şi fericirea din acele zile.Mult timp după ce m-am întors din Bulgaria, m-am gândit doar la ei...nu puteam să mă mai gândesc la altceva...pur şi simplu aveam nevoie să-i văd. În fiecare zi aproape,făceam o reconstituire a tot ce s-a întamplat acolo...în mintea mea era viu fiecare zâmbet de-al lor,fiecare cuvânt,fiecare pas...şi cănd mă gandeam la ei, în mine înfloreau mii de speranţe...cugetam cu o credinţă de fier că în scurt timp,cât de curand,îi voi revedea...eram din ce în ce mai plină de viaţă,eram învăluită într-o fericire inexplicabilă,fără margini.Pot spune că ei mi-au deschis poarta spre noi orizonturi...şi totuşi...oamenii din exterior ar spune că sunt doar nişte străini,i-am văzut doar trei zile...şi atunci de ce m-am ataşat atât de mult de ei?..nici eu nu înţeleg,nu pot să-mi explic. Sunt aproape sigură că ceva s-a întamplat,dar nu ştiu ce. Însă cu tot acest mister,mă macină şi alte gănduri şi suferinţi.Sentimentul predominat este unul de regret...acum,în fiecare zi sunt tristă şi melancolică...pur şi simplu au pătruns foarte adânc în sufletul meu şi mi-au lăsat doar amintirea...de ce,dacă nu au nevoie de inima mea,mi-au luat-o?...mi-au părut total diferiţi de ceilalţi băieţi...nu pot să explic ce simt...de asemenea mi-au părut oameni cu coloana vertebrală,drepţi...am crezut că-şi vor respecta promisiunea, dar se pare că m-am înşelat...nu s-au ţinut de cuvânt.       

         Zilele treceau..şi începusem să nu mă mai gandesc aşa des la ei...dar exact atunci a apărut un persoanj, un prieten de-al lor,cu care am ieşit în parc şi am vorbit...am luat întâmplarea asta ca fiind un semn,deoarece,mi-am adus din nou aminte de ei....eram sigură că aici a intervenit soarta..de ce să-l întâlnesc tocmai pe prietenul lor?...un timp după acea ieşire am fost din nou plină de viaţă şi încrezătoare...speram că mai am o şansă pentru a-i revedea.Dar a trecut şi asta...acel băiat,prietenul lor,s-a ascuns şi el de mine...am revenit la vechea mea stare depresivă...ziceam că nu mai are rost...si apoi au început să apară alte semne...ca de exmplu..un mesaj neaşteptat din partea unuia dintre ei,deşi s-a dovedit imediat apoi că nu imi era destinat mie...apoi m-am apucat de cartea Roşu şi Negru de Stendhal,având ca personaj principal pe un băiat cu numele de Julien...şi nu înţeleg de ce,dar mi-am amintit de ei,mai ales de unul dintre ei.

         Începuseră să răsară în mintea mea diferite imagini cu ei,aşa inxplicabil,şi când mă aşteptam mai puţin...am scris chiar şi o poezie gândindu-mă la ei,cea mai frumoasă poezie pe care am scris-o vreodată...cu deosebit accent asupra unia dintre ei...

         Acum sunt relativ okey...încerc să nu mă mai gândesc şi să-mi spun zi de zi că a fost doar o coincidenţă,o simplă întâmplare...Şi totuşi mă doare...aş vrea să-i mai văd măcar o dată...să ştiu că sunt bine şi gata...nu înţeleg de ce nu vor..cer chiar atât de mult?..sunt un monstru atât de hidos încât e o corvoadă să mă mai vadă vreodata?...se pare că da. Şi nu ştiu ce mă împinge să fac asta,dar voi continua să sper că într-o zi, îi voi revedea.